Dintotdeauna am simțit puterea simțurilor și a emoțiilor în viața interioară. Și am mai simțit să le dau puterea lor.

La un moment dat mi-a apărut întrebarea : cum am asculta dacă nu am  avea lumină, dacă am avea minim de stimuli vizuali? Așa, ca într-o meditație.

 

Scriam că toți murim, nu toți trăim.  E un gând lung ca o întreagă poveste  numită gânduri la mormântul ce va fi al meu.  O găsești în Cartea despre acceptare.

Dar aici e doar continuarea.  Pentru că orice formă de acceptare (chiar și cea că accept că nu accept) aduce transformarea care se vede în exterior. Și dacă afară pare tumult, înăuntru e liniște.  

 

Povestea pe care mi-am spus-o, mi-a schimbat viața. Povestea pe care am spus-o altora a creat relații. Povestea pe care am scris-o, mi-a schimbat cariera. 

Am scris un articol amplu pe Trans-formare.ro, Storytelling - expunerea poveștii -  pentru leadership transformațional. 

Aici e doar un fragment, aceasta pentru că textul reprezintă părerea mea despre storytelling. 

Echilibru...
A fost cuvântul care mi- a apărut în mod repetat azi în gând.

Conduceam prin București. Am zărit-o la o oarecare distanță pe trecerea de pietoni.  Mă tot apropiam. O observ mai bine. Slăbuță, tunsă scurt și desculță. Flutura sandalele în mâini, parcă gesticulând într-o conversație imaginară. Bretelele salopetei, căzute sau lăsate de pe umăr, pendulau pe lângă ea.  Era nici tânără, tânără, nici în floarea vârstei, cum spun celor de anii mei. Sau, poate, nici nu îmi mai dădeam seama. Atunci am remarcat fața plânsă. Mergea pe mijlocul străzii și două mașini au depășit-o, trecând pe lângă ea. Ea continua să meargă pe mijlocul străzii. 

... Mă întreaba mai devreme Facebook ce gândesc. 

O întâmplare de seara trecută la Endless Summer Networking Party  mă  provoacă să mă gândesc la șansele pe care noi ni le dăm, la viață ca răspuns a ceea ce suntem. Nu ce proiectăm, nici ce gândim noi că suntem.