Nu știm povestea oamenilor

Conduceam prin București. Am zărit-o la o oarecare distanță pe trecerea de pietoni.  Mă tot apropiam. O observ mai bine. Slăbuță, tunsă scurt și desculță. Flutura sandalele în mâini, parcă gesticulând într-o conversație imaginară. Bretelele salopetei, căzute sau lăsate de pe umăr, pendulau pe lângă ea.  Era nici tânără, tânără, nici în floarea vârstei, cum spun celor de anii mei. Sau, poate, nici nu îmi mai dădeam seama. Atunci am remarcat fața plânsă. Mergea pe mijlocul străzii și două mașini au depășit-o, trecând pe lângă ea. Ea continua să meargă pe mijlocul străzii. 

M-am apropiat, am pus avariile și, prin geamul lăsat am întrebat-o dacă e bine. Nu era deloc confortabil unde oprisem și tot verificam retrovizoarea, eram și cu atenția spre ea. Plângând și gesticulând mi-a articulat ceva. Abia am intuit că spune că vrea să o duc în afara Bucureștiului. Nu unde, doar în afara Bucureștiului.

Istoria personală și alegerile

Creierul meu a făcut într-o secundă zeci de analize. Bunul samaritean din mine ar fi ajutat un om. Mai știam că nu orice om desculț și, aparent în durere, mi-ar putea fi putut fi confortabil, eu fiind singură în mașină. "Confortabil" e un mod de a spune. Mă și grăbeam, a fost o zi plină cu de toate și continuă și mâine cu aceeași intensitate. Scene din viață, povești auzite, fața ei, starea ei, urgențele mele s-au adunat și reconfigurat în minte într-un timp uluitor.

O destinație fără destinație

Repeta într-una: vreau la ieșire din București. M-am auzit spunând : "nu pot, dar pot să îți chem un Uber". A dat din mâini a semn de negație, îngânând același lucru din nou și din nou. Am spus că doar astfel o pot ajuta. Își clătina virulent capul. Nu știu dacă era disperată sau nervoasă, dar cumva simțeam furie și frică.

Cuvintele pe care le rostim pot schimba situații de viață

Abia mai târziu am realizat că formularea potrivită era alta. Da, cuvintele creează realități sau schimbă altele. Voiam să îi spun să îi chem și să îi plătesc un Uber. Poate nu avea bani și ea credea că doar îl chem și se descurcă ea. Și poate nu avea cu ce.

Dar așa mi-a ieșit, atât am putut spune atunci.

Alegerile și istoriile personale. Știu că nu știu

Am pornit încet cu avariile clipind ca un om care vrea să își ia ceața de pe ochi. Așa eram și eu. Într-o ceață a deciziei. Încă"¦ nu știam. Alte scene în ochii minții și modul în care repeta destinația fără destinație din afara Bucureștiului m-au făcut să tot merg. Atâtea incertitudini, dimensiunile mele de liliput și tot felul de amintiri, inclusiv cea cu un călugăr aparent inofensiv care suduia, judeca - mă judeca în timp ce eu făceam un act de bună-voință, m-au făcut precaută și să mă aleg pe mine. Cred despre mine că sunt un om bun, nicidecum o sfântă pe altarul sacrificiului.

Când m-am întors, pe aceeași stradă, ușor mai sus, am văzut în oglinda retrovizoare o ambulanță staționată. Am avut un gol în stomac. O fi fost pentru ea? O fi pățit ceva?

Nu am putut întoarce în siguranță și am tot mers. Până la urmă, era ca în viață. Fiecare avem drum tot înainte, iar să ajutăm mai mulți oameni e mai util să ne vedem de acest drum.

Nu pot să judec, nici să mă judec

Nu pot să spun dacă fost bine sau rău ce am ales pentru că lucrurile sunt cum sunt din unghiul din care privești. Pot zice, în schimb, că am simțit un gol, dar am fost liniștită știind că m-am ales pe mine. Că nu m-am mai lăsat înduplecată de povești, așa cum tind să aleg, empat fiind. Interesant e că prin această femeie simțeam o emoție grea între frică și furie, nu durere. Din păcate trăirile îmi păreau reale, oricare ar fi fost ele. Nu disimulate, nu de spectacol. Intense, grele, dar vii încât aproape simțeam că mă ating. Tot ce fac acum e să explic ce am simțit și să presupun.

De fapt nu știu, nici acum nu știu ce era mai bine sau mai puțin bine și pentru cine. Nu pot să judec dacă era speriată sau furioasă. Nu pot să știu dacă era sobră au ba. Nu știu de ce plângea, după cum nu știu ce însemna pentru ea la ieșire din București. Nu știu dacă și de cine fugea. Poate chiar de ea? Să răspund, ar fi supoziții. Oricum ar fi fost, un om cu papucii în mână care merge pe mijlocul străzii nu e bine cu el, indiferent de ce i-ar fi cauzat disconfortul sau greutatea.

Nu pot să judec, nici să presupun ce a făcut-o să umble desculță în mijlocul orașului. Nu pot să judec asta. Dar aveam nevoie să fiu și eu bine cu mine. Iar acum sunt Ok și spun această poveste ca o pildă.

Acum, la rece, nici pe mine nu mă pot judeca și nici ea pe mine. Am experiențele mele, istoriile mele și filtrele mele. Acum tot ce îmi doresc e ca ea, oriunde ar fi. să fie bine.

Cum să judecăm când nu știm povestea oamenilor?

De fapt, cum să judecăm când nu știm povestea oamenilor? Sau poate, chiar dacă o știm, nu putem să o înțelegem pentru că nu am trăit viața lor? Multe judecăți pornesc de la "cred" sau "mi se pare". Sunt oameni care se aventurează să afirme că "știu" ei ce s-a întâmplat? Chiar știu? NU am trăit o secundă în viața lor, în mintea lor, în sufletul lor. Chiar știm? Chiar putem presupune? Atunci cum putem judeca?

Și, poate, de multe ori, judecăm ce e trist vesel și vesel trist. Pentru că ni se pare. Pentru că judecăm prin propriile experiențe. Iar dincolo de zâmbete omul să ducă o muncă grea cu bucuria și durerea deopotrivă, cu tot ce înăuntru și în afară, ca acele zâmbete să existe și să rămână reale.Sau poate, alte ori, un om plâns poate fi doar eliberat. NU știm povestea oamenilor.

Poate îți spui acum că tu ai fi făcut altfel. Și poate chiar ai fi făcut. Sau poate nu. Pe margini, din șezătoarea Internetului, mulți eroi de vorbe goale se arată.

Poate și eu aș fi făcut altfel cu alte istorii și alt bagaj. Sau poate aș fi procedat într-o altă zi. Sau în alt context. Dar azi a fost alegerea mea și a fost cea mai bună, așa cum a fost.

De ce spun această istorioară? Că m-a afectat, e evident. Mai am și alte povești care mă marchează, chiar mai profund, poate mai personal, dar nu le scriu și nu sunt publice. Acum e modul meu de a spune cu o poveste: cine nu a greșit să ridice piatra.

Și spun asta într-un context în care netul de multe ori e teren de luptă, iar cuvintele și judecata arme.

Nu știm povestea oamenilor. Vedem doar istoria noastră reflectată asupra lor și alegem.

Și, de final întreb: cum ar fi să judecăm mai puțin, să facem mai mult și să ne ducem alegerile, așa cum sunt, până la capăt?

Sursă foto: Pexels.com