Home Contact

Era in toamna cand am scris ultima oara pe acest blog. Cum de imi amintesc? Am mers sa vad tablourile Vali Irina Ciobanu, iar intr-un peisaj absolut magnific de toamna eu simțeam pandemia de frica. Dar azi, cumva, intr-o avalanșa de informații despre dezvoltare personala, eu insami facand cursuri de ”dezvoltare personala”, am realizat ca eu nu cred in așa ceva. Eu cred in autocunoaștere , ”aliniere”, armonie personala, mai mult decat in ”dezvoltare personala”. De fapt, am scris asta și in ”Cartea despre acceptare”.

De ce simt sa scriu acest articol despre femeie la ceas de seara? Se apropie 8 Martie și femeia apare progresiv mai mult in discursul public. Discurs intre extreme.

M-am apucat sa scriu cateva randuri. Așa, pentru mine. O poveste oarecare.  Și, pe masura ce scriam, ma intrebam … de fapt, de ce scriem povești? De ce iubim poveștile? Și cu un gand, cu o intrebare, am schimbat povestea. Intrebarile au devenit mai multe, mai dense, mai rapide, mai grele… mai cumva, dar povestea a ramas aceeași: povestea insași. Povestea autenticitații, a conexiunii, a semnificației. Povestea identitații, a vieții, pana la urmă.

Scriam odinioara ca sunt stejar drept, cu ramuri falnice și verzi, dar am descoperit ca ma vreau ca un fir de iarba... Flexibil, cu radacini adanci, care se pleaca lin in bataia vantului sau se ridica ferm sub caldura razelor de soare.🌞

Ca iubesc adaptarea firului de iarba care crește dupa ce il paște vaca sau pe cand piciorușe zglobii calca seva verde pas, dupa pas…Dar ea se reinventeaza și redevine viața. Din nou și din nou.

Ca ma vreau flexibila și adaptata.

Ca stejarul la care vroiam sa ajung era o idee pe care mi-o plantasem și ramnificasem, dar care imi provoca umbra. Și nu creșteam.

Era in vara anului 2008. In urma cu doua saptamani devenisem proprietara unei motociclete. O motocicleta Yamaha YBR 125- mica, roșie, cu sunet de drujba, dar pe care o iubeam tare ca era un vis implinit, era inca un vis de genul ”cum ar fi sa?” și un hop depașit in calea lui ”eu nu pot”. Era soare și placut afara, iar unul dintre cei mai dragi prieteni m-a provocat la o tura mai lunga decat perimetrul Bucureștiului.

De cand lumea și pamantul povestea a fost forma de conexiune. Mai mult chiar, povestea a crescut comunitați, oameni i s-au aliat in credințe impartașite... Povestea te oprește in loc, povestea te provoaca sa mergi mai departe. Povestea se spune, mai apoi scrie istorii ce raman. Și fiecare poveste are eroi și pilde.

Și daca odata era scrisa ”Lunga veche de la Cozia”, azi scriu despre eroii mei de la Cobia.

Aboneaza-te la newsletter

Te rugam sa ne spui numele tau
Te rugam sa ne lasi adresa de email