Doi saci, un mormânt și semințele de bine

Scriam că toți murim, nu toți trăim.  E un gând lung ca o întreagă poveste  numită gânduri la mormântul ce va fi al meu.  O găsești în Cartea despre acceptare.

Dar aici e doar continuarea.  Pentru că orice formă de acceptare (chiar și cea că accept că nu accept) aduce transformarea care se vede în exterior. Și dacă afară pare tumult, înăuntru e liniște.  

 

***

Partea mea de neacceptare. Accept că nu accept

Vineri, ca din întâmplare, am ajuns la o înmormântare. Adevărat e că nu cred în întâmplări. Cumva viața are modul e de a echilibra lucruri și de a ne aduce aminte că aici suntem o dată. Că aici avem un drum de dus și apoi e nimic, cel puțin în această formă, în acest trup.

Da, ca din întâmplare, am ajuns la biserică să aud în slujbă despre acel tărâm mirific cu verdeață unde nu e durere, nici suspin. Sună mirobolant, dar nu îl vreau încă, deși viața îmi e între dragoste și luptă. :)) Am lucruri de făcut în călătorii mai simple, mai cu nori și soare, cu zâmbete și întristări. Cu viață ce se trăiește. O plecare în locuri cu verdeață nu e genul de călătorie cu dus și întors, în care poți renunța la bilet.

Vedem în ceilalți oglinda propriilor neacceptări

La biserică, văd chiar în fața mea, pe partea opusă mie, o fiică ce-și duce la tatăl pe ultimul drum. Mă simțeam ca într-o oglindă nevăzută, o oglindă spartă pe care eu știu că încă nu pot să o duc. Încă. Niciodată, de fapt.

E partea mea de frică, de neacceptare.

O vedeam pierdută și eram gata să sar pentru ea, să o susțin. Dar încă pentru am buni încă nu sunt pregătită să fiu de partea cealaltă a oglinzii, să fiu în locul ei. Nu sunt pregătită să aud despre acel loc cu verdeață în care se duc în vacanță fără întoarcere cei dragi. O vedeam pierdută, incapabilă să plângă din durere și plângeam durerea ei. Tot ce a urmat a fost ca o transă bună bucată de vreme.

Doi oameni la căpătâi sau alai? Alaiul care arată ce plantăm în lume

În capelă mai era un mort. Tânăr, mai tânăr decât mine. La capul lui erau două persoane: mama și sora.

Contrasta major cu numărul de mare de oameni ce veniseră să prezinte condoleanțe fostului vecin al bunicilor.

Cumva, numărul de oameni din jurul nostru arată ce am plantat în această viață, mi-am spus.

E timpul să alegem de-a lungul drumului dacă chiar vrem să conteze. Și, poate vă spuneți, că oricum nu mai vedem când tragem oblonul.

Nu, nu mai vedem. Evident, nici nu trăim. Atunci, dar nici pe parcursul a ceea ce s-ar numi viață. Am fi morți vii.

Doi saci din rafie. Doi oameni. O iubire.

Am ajuns la cimitir. Ca un făcut, sau poate nu, sau poate de aceea mă aflam acolo, vecinii mei de peste gard erau și vecinii mei de cimitir. Viața odinioară se ducea în comunitate.

Apare un bărbat cărând doi saci albi. Mici, așa cum ai fi avut un pui de găină și ceva pământ pe lângă. Era un sac și un om. Doi saci, doi oameni. Două trupuri. Două trupuri care odată aveau visuri. Două trupuri în care au fost suflete. Două trupuri care s-au iubit. Două trupuri, două suflete, o iubire.

Iubirea aprinde lumina

Când soția lui a plecat (încă mai greu să spun a murit, deși sunt ani de când aud povestea lor), el a mers la cimitir weekend de weekend și a aprins o lumânare. Mergea uneori câțiva kilometri pe jos pentru că cimitirul era în afara orașului. Ii ducea lumină. Sufletul lui îi aprindea lumină. Era un suflet care lumina dincolo de moarte. Pas cu pas aducea lumină dincolo de trup, acel trup care nu mai era.

Povestea lui a ajuns până la mine. Nici nu era greu. Pe acea stradă pe care mi-am petrecut copilăria, odinioară eram o comunitate. În ultimii ani rar am ajuns pe acolo. Ajung acum și văd șiruri lungi de mașini cu avariile pornite. Și suflete în avarie. Din ce în ce mai des, alaiuri pornesc de pe acea stradă. Se stinge comunitatea.

Tot ce suntem încape într-un sac

El era acum doar încă un sac. Îl scoteau să facă loc încă unui suflet, care mai curând sau mai târziu va deveni un nou sac. Un tată. Un soț. Nu puteam gândi mai departe "¦ încă un sac.

Ne luptăm să facem, să adunăm. Ne batem cu pumnii în piept a orgolii. Ne arătăm mușchii și puterea. Arătăm cu degetul să ne scoatem mișto și deștepți. Luăm terenuri uriașe, palate strălucitoare. La final stăm în 2 X 2 mp, iar palatul, peste ani, devine un alt sac.

Am o moștenire frumoasă: plantez semințe de bine

Mama era în spatele meu și a bufnit în plâns văzând sacii. Am plâns și eu știind de ce, fără ca ea să spună un cuvânt. Mama e cel mai bun creștin, mama e cea care aduce bucurie să aline durere. Mama care plantează semințe de bine că e OM, nu după scripturi. Mama e cel mai frumos om. Nu după canoane, ci după sufletul meu: e omul care face bine pur și simplu.

Am plâns ușor și eu și ea. Din golul de iubire din jur. Din teama că nu e timp. Din frica, poate, că suntem prea puțini săditori de bine. Ore mai târziu mă gândeam cu drag că totuși am o moștenire frumoasă: plantez semințe de bine.

Doi saci de visuri, iubire, tristeți- bucurii și cuvinte nerostite

Am lăcrimat pentru iubirea care se duce într-un mormânt. Am plâns pentru toate visurile care au fost îngropate în doi saci. Am lăcrimat pentru toată iubirea care s-a adăpostit în pământul dintre cei doi saci. Am lăcrimat pentru tot ce nu au putut face ca oameni. Am lăcrimat pentru că îmi era frică de o zi și că voi fi un sac, iar atunci nu aș fi dat omenirii pe cât aș fi putut da. Am plâns pentru că inclusiv dragostea se duce în pământ. Oare ce rodește din ea?

M-am bucurat că totuși ele au fost cândva și au dat mai departe. Că un alai de oameni au venit să celebreze viața ce a fost trăită și să îi ofere un gest de respect. Acesta e sensul vieții: să sădim bine.

Și pe cât mai vezi un răsărit, mai ai o șansă. E motivul pentru care eu mă bucur atât de mult de fiecare dimineață. Mai am o șansă.

Nu am rămas mult în stare. Când simți că ai o singură șansă te recompui rapid.

Dacă vreau bine, dau bine mai departe.

Da, am o singură șansă aici. Am o singură șansă să îmi fac viața cât mai lungă și să dau cât mai mult. Și dacă vreau iubire să dau iubire. Și dacă vreau bine să dau bine. Și dacă vreau bani să dau bani. Și dacă vreau să fiu trup, să păstrez trupul, și dacă vreau să fiu om, să rămân om.

Nu îmi permit să plâng mult. Nu am timp să plâng de milă, nostalgie sau altele. Pentru că vreau să plantez semințe de bine și tot timpul pe care îl am îl dedic în a fi agricultor bun și asta să plantez : semințe de bine.

În plus, sunt responsabilă, nu sunt doar pentru mine acum, ci cumva multora și buni. Sunt destui care sunt doar pentru ei. Iar asta înseamnă să -mi păstrez eu cumpătul, echilibrul.

Am revenit om cu trup și suflet dorind să dăruiesc oamenilor, dar nu oricăror oameni, ci doar celor ce au trup, și suflet, și dragoste. Trup suntem toți, până la un punct

Toată ziua de vineri mi-a fredonat un gând: dacă poți să fii orice în lume, alege să fii bun.

Acum aleg sămânță bună.