Despre Storytelling și leadership, așa cum văd eu treaba asta

Povestea pe care mi-am spus-o, mi-a schimbat viața. Povestea pe care am spus-o altora a creat relații. Povestea pe care am scris-o, mi-a schimbat cariera. 

Am scris un articol amplu pe Trans-formare.ro, Storytelling - expunerea poveștii -  pentru leadership transformațional. 

Aici e doar un fragment, aceasta pentru că textul reprezintă părerea mea despre storytelling. 

Poveștile ne scriu viața. Poveștile pe care ni le spunem sau le spunem altora sunt liantul comunicării, al lumii din interior și de afară.

Poveștile le scriem sau le citim, le ascultăm sau interpretăm, le vedem cu ochii sau le cuprindem cu mintea. Ne seduc prin aromă și culoare sau ne intrigă prin fabulos. Ne bucură, ne întristează, dar sub nicio formă nu le lasă reci. Poveștile altora sunt și ale noastre. Poveștile noastre sunt și ale celor din jur.

Poveștile sunt individuale și se extind, prin simbolism, la nivel universal. Pe de altă parte, storytelling-ul, expunerea poveștii, așa cum crește în zilele noastre de eră digitală, preia povestea, mai degrabă personală, expunând-o spre lumea largă. Din punctul meu de vedere expunerea poveștii și storytelling- ca formă de comunicare - se suprapun parțial fără a se înlocui. La noi, la români, povestea are semnificație mult mai subtilă pentru că se raportează la arealul său geografic, cultural și de semnificație.

Povestea face apel la emoții colective

Am scris poveste personală mai sus. De fapt, povestea fiecăruia dintre noi face apel la emoția de grup, la simboluri și emoții colective. La vulnerabilitate chiar. Astfel, povestea mea poate deveni povestea ta, a lui, a ei, a noastră. Povestea, pur și simplu.

Tot scriu storytelling sau povestea, deși nu sunt deplin de acord cu termenul în limba engleză. In română avem povestea care conduce viața prin ce ne spunem, ce spunem și ce am preluat în istoria noastră de viață (și nu numai) de la alții. Povestea este spusă individual, în grupuri mici sau către publicul larg. Povestea pe care o spunem sau povestea pe care ne-o spunem e cumva legată și de rădăcinile noastre culturale pe care le avem inevitabil, admitem sau nu. Ne naștem într-o identitate de grup, nu suntem tabula rasa (CG Jung). Totuși, așa cum văd, storytelling în accepțiunea modern - digitală, este mai degrabă o poveste personală care implică și o parte de oratorie, de discurs, de comunicare de masă.

Povestea - o formă de comunicare. Comunicarea la români e între sacru și profan

Povestea, storytelling-ul, este înainte de toate, o formă de comunicare. Chiar una profundă, pentru că fiecare poveste are un tâlc, un mesaj, un înțeles profund. Pe de altă parte, la români, comunicarea e între sacru și profan, așa cum nota Evelina Graur în "Tehnici de comunicare". În limba română arhaicul "cuminecare", a împărtăși, este o rudă apropiată a cuvântului comunicare. Iubesc această asociere, mai ales că eu văd povestea ca o comunicare cu rădăcini adânci în istorie și tradiții.

Și, da, la nivel personal scriu și îmi spun că povestea este între sacru și profan, aceasta pentru că, dincolo de înțelesul și această sinonimie subtilă, fiecare poveste are eroi comunicatori între sacru și profan, între bine și rău.

Și, tot la români, se mai spune că omul sfințește locul. Eu adaug că povestea adună oamenii în bătătură. Sau poate în poiană, așa, ca la Iocan (Moromeții). În zilele noastre, povestea liderului leagă echipe și relații.

Scopul poveștii și a storytelling-ului modern - digital

Povestea pare, de multe ori, să aibă rol de a distra audiența. Adevărul e că, atât istoric, cât și contemporan, storytelling-ul are în primul rând rolul de a produce schimbare.

Intregul articol e pe trans-formare.ro, pe blog.

Enjoy!