Iluzia controlului. Lecție amintită în fața unei uși încuiate

Ajung in fața ușii și ma uit la ceas: noua dimineața. Orgoliul din mine țipa. In 52 de minute am mers aproape 5 km, am facut 4 opriri și ma pot intoarce sa duc la capat lista lunga de sarcini (pe care singura am setat-o luuuunga). Eram foarte incantata. Dar nu cantam pe vocea mea, ci pe a orgoliului și a dopaminei din mine. Ce tare sunt! imi spun in gand.

Dau sa descui ușa de sus, așa cum știam ca am incuiat-o. Nu merge. Mai incerc o data. Degeaba. Realizez ca, de fapt, broasca de jos se incuiase"¦singura, cand am tras ușa dupa mine. Și nu am fost Pacala - va recomand povestea daca nu ați citit-o. :)

Am mai realizat un lucru: cheia de la acesta ușa era la parinți. O lasasem sa faca dublura. Am zambit și mi-am chemat un Uber. In mod firesc, cheia de la mașina era tot in casa.

Cum dorințele de urgența și control asupra rezultatului afecteaza tocmai timpul și rezultatul

Mi-am dat seama ca am nevoie sa o iau mai incet. Ca dorințele de urgența și control afecteaza tocmai timpul și rezultatul. Dorințe pe care, lasand garda jos, le preluasem din exterior. Mi-am mai spus ca așteptarile pot dezamagi daca nu realizam unde am contribuit la asta.

Pe drum, relaxat, in Uber, am zdrelit ochii pe Facebook. Printre zecile de postari despre filmul "Don"™t Look Up" am gasit articolul Mirelei Crețan -"Procesul, nu succesul."

Nu avea legatura cu "agenda zilei" (dictata de alții), ci cu tema vieții așa cum curge ea. Mare dreptate are Mirela! Concentrați pe succes uitam sa ne bucuram de proces.

Da, ma chitisem și eu pe succesul efemer al zilei, al sarcinilor, al bifelor sub presiunea unui cronometru. Am vrut sa deschid prea multe porți și m-am trezit incuiata in fața propriei uși.

Oare"¦?

Ne umplem de orgolii bifand liste lungi de lucruri facute și oare?...

Oare asta e viața pe care noi ne-o dorim?

Oare chiar dictam ritmul ceasului?

Suntem noi cei care determina curgerea intre un tic și un tac?

Oare chiar suntem noi in masura tuturor lucrurilor?

Chiar hotaram noi traseul și destinația?

Poate suntem. Pana la un punct. Acel punct in care ne dam seama ca nu suntem Dumnezei și tot ce controlam e praf de stele.

Pana la urma nu controlam nici macar ușa de la intrarea in casa. Cu atat mai puțin aș putea controla poarta timpului.

Iluzia controlului. Cum Timpul are Legea lui- lecție invațata și uitata intr-o societate agitata

Lucrurile se fac cu drag și in curgerea, fluiditate, lor, era lecția pe care o scriam, cu alte cuvinte, in Cartea despre acceptare. Dar noi oamenii avem memorie scurta- cel puțin eu.

Se mai spune ca atunci cand Dumnezeu iți inchide o ușa, Iți deschide o fereastra. Mie mi-a inchis o ușa și m-a pus pe drumuri. Poate sa imi arate ca poate nu e cea mai buna cale pe care o urmez sau, poate, ca urmand ritmul nu ajung la nicio destinație. Ca nu sunt deținatorul cheii (the key keeper).

Iluzia controlului

Am invațat și am uitat ca viața pe care aparent o controlez e o iluzie de film. Nu o controlez. Exista lucruri mai mari decat mine care aduc lucruri mici, cu valoare mare, care ma fac sa deschid ochii. Condiția e sa fiu atenta.

Timpul curge in propria lege

Nu am control deplin asupra lucrurilor din viața mea. Sunt doar un papușar care se poate juca, de multe ori, cu propriile cuvinte, propriile ganduri, fapte, dar nu cu modul in care curg lucrurile, nici timpul.

Aș fi dusa in orgoliu sa ma vad Zeul care oranduiește lumea dupa bunul plac și ticaitul propriului ceas. Un ceas nu neaparat reglat cu mersul vieții. Și aș fi și mai dusa ca acum, cand sunt bine cu tot ce e și, ma ales ce nu e, sa las starea de bine pentru iluzia controlului.

Tot ce pot sa fac eu e sa aleg sa ma implic cu drag, cat pot de bine, nu cu presiune. Sa fac lucruri pentru mine in conexiune cu alții fiindca viața e relație și curgere. Așa, ca timpul. Și sa continui sa o fac pana la o alta ușa inchisa, ușa care nu are chei de rezerva.