De ce nu cred în dezvoltare personală?
Era în toamnă când am scris ultima oară pe acest blog. Cum de îmi amintesc? Am mers să văd tablourile Vali Irina Ciobanu, iar într-un peisaj absolut magnific de toamnă eu simțeam pandemia de frică. Dar azi, cumva, într-o avalanșă de informații despre dezvoltare personală, eu însămi făcând cursuri de ”dezvoltare personală”, am realizat că eu nu cred în așa ceva. Eu cred în autocunoaștere , ”aliniere”, armonie personală, mai mult decât în ”dezvoltare personală”. De fapt, am scris asta și în ”Cartea despre acceptare”.
Aș putea să găsesc tone de scuze și pretexte de ce nu am scris în ultima vreme. Pur și simplu în atâta abundență de informații, care împingea la exaltare prin dezvoltare, nu mă regăseam. Mai ales că finalul 2020 și începutul de an au venit cu evenimente în care simțeam că a pretinde ”eroismul dezvoltării” era cel puțin fals.
Dar eram ok și eram ok că nu eram OK. Eram fericită în lipsa de exaltare, fără dezvoltare, ca să zic așa. Fără heirupismul ”dezvoltării”, ci mai degrabă cu miserupismul de ”mă doare în șosete ce scrie la carte, viața mea nu e un sistem de bife”. Bucata mea e să îmi văd de mine și de lucruri să meargă înainte, cu mine alături, nu în ciuda unui eroism de sacrificiu.
Cum de am ajuns să conștientizez că eu nu cred în cărți/ cursuri de dezvoltare, ci în cele care cumva propovăduiesc alinierea cu noi?
Vorbeam serile trecute cu un prieten și îi spun că mă bag să fac un curs de dezvoltare personală. Când am spus ”dezvoltare personală” vocea mi s-a diluat. De obicei sunt atentă la mine, iar eu nu cântasem pe vocea mea. M-am întrebat de ce oare? Mi-era jenă cu ce fac? Nu aveam de ce. Căutam răspunsuri în mine, pentru mine. Și a încolțit ideea : Nu e un curs de dezvoltare personală. E mai degrabă un curs de aliniere personală.
Iar eu nu cred că omul se dezvoltă personal. Da, se dezvoltă fizic, face mușchi. Isi crește capacitatea intelectuală, crește IQ-ul. Poate crește și EQ-ul și găsește o cale spirituală ce îl înalță. Crește finaciar, antreprenorial, social, relațional. Nu știu, fiecare după cum e. Dar când vine la persoană, ca un tot, omul se aliniază cu tot ce e și cu toate ce e. Bune sau rele. Le pune toate într-un tot și le armonizează. Nu le extinde, după cum ar sugera dezvoltare.
Dezvoltarea personală o presiune precum ”trebuie”
Uitându-mă în urmă, sintagma ”dezvoltare personală” mi-a dat întotdeauna o reacție de: ceva nu e bine aici. Dezvoltarea și viața după rețete exacte nu e bună, cel puțin nu pentru mine. Da, învățăm din experiențele altora, din cărți, din cursuri. Învățăm din natură, de la toate și de la toți.
Cumva, prea mult de dezvoltare îmi dă senzația acelui Trebuie, fără de alegeri și cu mare presiune. E ca și cum în fiecare zi ar fi nevoie să tânjești să fii altceva. Un ceva sau cu ceva… mai dezvoltat. Un dor de tine proiectat de alții.
Sunt oameni dezvoltați fizic, intelectual, antreprenorial, cum vreți voi. Dar când toate astea sunt disparate, lipsește armonia. E ca un buchet de flori uriaș, cu toate culorile, cu toate ierburile, cu mirosuri multe și amestecate. Un conglomerat, nu un aranjament.
E fabulos că avem această oportunitate de învățare mai mult ca oricând. Că avem acces la informații furnizate de mari minți ale lumii și de la oameni cu experință în fața căreia mă plec. Dar, la nivel personal, simt că am nevoie să iau informația ce mi se potrivește și să o integrez în experiența mea. Să o ALINIEZ, să o Armonizez, nu să o dezvolt. Învăț de la toți și toate și găsesc în fiecare o lecție care îmi dă oportunitatea să fiu eu. Invățarea pentru mine e mai mult autocunoaștere, călătorie, decât un sistem de bife Bun vs Rău.
Și vă spun și ce nu cred în rețete perfecte de trăit viața. Trăind viața după rețeta altora, nu mai trăiesc propria-mi viață. Nu mai împlinesc propriile visuri, ci pe ale altora. Și care mai e schepsisul atunci? Așadar prefer să cred în aliniere personală.
