De ce nu cred în dezvoltare personală?

Era in toamna cand am scris ultima oara pe acest blog. Cum de imi amintesc? Am mers sa vad tablourile Vali Irina Ciobanu, iar intr-un peisaj absolut magnific de toamna eu simțeam pandemia de frica. Dar azi, cumva, intr-o avalanșa de informații despre dezvoltare personala, eu insami facand cursuri de ”dezvoltare personala”, am realizat ca eu nu cred in așa ceva. Eu cred in autocunoaștere , ”aliniere”, armonie personala, mai mult decat in ”dezvoltare personala”. De fapt, am scris asta și in ”Cartea despre acceptare”.

Aș putea sa gasesc tone de scuze și pretexte de ce nu am scris in ultima vreme. Pur și simplu in atata abundența de informații, care impingea la exaltare prin dezvoltare, nu ma regaseam. Mai ales ca finalul 2020 și inceputul de an au venit cu evenimente in care simțeam ca a pretinde ”eroismul dezvoltarii” era cel puțin fals.

Dar eram ok și eram ok ca nu eram OK. Eram fericita in lipsa de exaltare, fara dezvoltare, ca sa zic așa. Fara heirupismul ”dezvoltarii”, ci mai degraba cu miserupismul de ”ma doare in șosete ce scrie la carte, viața mea nu e un sistem de bife”. Bucata mea e sa imi vad de mine și de lucruri sa mearga inainte, cu mine alaturi, nu in ciuda unui eroism de sacrificiu.

Cum de am ajuns sa conștientizez ca eu nu cred in carți/ cursuri de dezvoltare, ci in cele care cumva propovaduiesc alinierea cu noi?

Vorbeam serile trecute cu un prieten și ii spun ca ma bag sa fac un curs de dezvoltare personala. Cand am spus ”dezvoltare personala” vocea mi s-a diluat. De obicei sunt atenta la mine, iar eu nu cantasem pe vocea mea. M-am intrebat de ce oare? Mi-era jena cu ce fac? Nu aveam de ce. Cautam raspunsuri in mine, pentru mine. Și a incolțit ideea : Nu e un curs de dezvoltare personala. E mai degraba un curs de aliniere personala.

Iar eu nu cred ca omul se dezvolta personal. Da, se dezvolta fizic, face mușchi. Isi crește capacitatea intelectuala, crește IQ-ul. Poate crește și EQ-ul și gasește o cale spirituala ce il inalța. Crește finaciar, antreprenorial, social, relațional. Nu știu, fiecare dupa cum e. Dar cand vine la persoana, ca un tot, omul se aliniaza cu tot ce e și cu toate ce e. Bune sau rele. Le pune toate intr-un tot și le armonizeaza. Nu le extinde, dupa cum ar sugera dezvoltare.

Dezvoltarea personala o presiune precum ”trebuie”

Uitandu-ma in urma, sintagma ”dezvoltare personala” mi-a dat intotdeauna o reacție de: ceva nu e bine aici. Dezvoltarea și viața dupa rețete exacte nu e buna, cel puțin nu pentru mine. Da, invațam din experiențele altora, din carți, din cursuri. Invațam din natura, de la toate și de la toți.

Cumva, prea mult de dezvoltare imi da senzația acelui Trebuie, fara de alegeri și cu mare presiune. E ca și cum in fiecare zi ar fi nevoie sa tanjești sa fii altceva. Un ceva sau cu ceva… mai dezvoltat. Un dor de tine proiectat de alții.

Sunt oameni dezvoltați fizic, intelectual, antreprenorial, cum vreți voi. Dar cand toate astea sunt disparate, lipsește armonia. E ca un buchet de flori uriaș, cu toate culorile, cu toate ierburile, cu mirosuri multe și amestecate. Un conglomerat, nu un aranjament.

E fabulos ca avem aceasta oportunitate de invațare mai mult ca oricand. Ca avem acces la informații furnizate de mari minți ale lumii și de la oameni cu experința in fața careia ma plec. Dar, la nivel personal, simt ca am nevoie sa iau informația ce mi se potrivește și sa o integrez in experiența mea. Sa o ALINIEZ, sa o Armonizez, nu sa o dezvolt. Invaț de la toți și toate și gasesc in fiecare o lecție care imi da oportunitatea sa fiu eu. Invațarea pentru mine e mai mult autocunoaștere, calatorie, decat un sistem de bife Bun vs Rau.

Și va spun și ce nu cred in rețete perfecte de trait viața. Traind viața dupa rețeta altora, nu mai traiesc propria-mi viața. Nu mai implinesc propriile visuri, ci pe ale altora. Și care mai e schepsisul atunci? Așadar prefer sa cred in aliniere personala.