De ce iubesc povestea? Povestile au radacini adanci

M-am apucat sa scriu cateva randuri. Așa, pentru mine. O poveste oarecare.  Și, pe masura ce scriam, ma intrebam "¦ de fapt, de ce scriem povești? De ce iubim poveștile? Și cu un gand, cu o intrebare, am schimbat povestea. Intrebarile au devenit mai multe, mai dense, mai rapide, mai grele"¦ mai cumva, dar povestea a ramas aceeași: povestea insași. Povestea autenticitații, a conexiunii, a semnificației. Povestea identitații, a vieții, pana la urmă.

De ce iubesc poveștile"¦?

De ce imi place mai mult sa scriu așa cum ma lasa intuiția? Așa cum conduce sufletul pixul sau fiecare tasta apasata? De ce ma bucur sa las gandurile pe coala sau pe un display așa cum curge creația prin mine? De ce ma las purtata cu drag in lumea poveștilor bine scrise, spuse?

Povestea e parte din identitatea mea. Și a ta, a celui care citești pana la capat. Și a celor ce au fost inainte și au spus povești. Și a celor ce vor veni, și in urma vor citi.

Dupa mine povestea are viața, e vie. Pentru ca povestea mea, așa cum o simt, e parte din identitatea mea. Identitate ca parte dintr-un intreg. Povestea mea e parte din povestea ta. Și povestea ta e parte din a celor din jurul tau. Și povestea lor se regasește in tine. Cu bune și rele. Cu increngaturi și ramificații ce trec peste generații.

Poveștile creeaza semnificație pentru cei care o citesc. Poveștile bine spuse, scrise, influențeaza pozitiv.

Poveștile trezesc emoție"¦

De ce simțim pana in maduva sufletului suflul celui care a scris? El e departe și totuși aproape"¦

Și raspunsul pe care mi-l dau este ca iubim poveștile pentru ca ele creeaza conexiune. Pentru ca ele imblanzesc o realitate așa cum o vedem noi prin ochii identitații. De familie, de neam, de istorie personala. Pentru ca poveștile ne trezesc prin emoția autentica sau ne amorțesc cand auzim cuvinte ticluite, fara seva de suflet.

Poveștile fac apel la credințe și valori.

Poveștile ne dau simțul apartenenței, legatura cu neamul extins...

Le iubim pentru ca ele ne fac sa simțim ca avem oameni alaturi care sunt, mai mult sau mai puțin, ca noi. Ca aparținem. Prin poveste avem acea conexiune cu "tribul" actual, trecut și viitor. Legatura cu neamul extins.

Prin povești știm ca și celalalt simte ca noi sau intuim ca va simți citind, ascultand. Prin povești devenim unul, suntem parte dintr-o comunitate.

Și, mai mult ca oricand, intr-o lume distanțata fizic și emoțional, avem nevoie sa fim parte din ceva mai mare, sa aparținem comunitații din care facem parte.

Poveștile sunt liantul comunitații

Am tot scris comunitate. Ce este, pana la urma comunitatea și ce rost au poveștile? Preiau un citat pe care l-am folosit cu mulți ani in urma in lucrarea de master:

"Este mai mult decat o legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa dețina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie sa aiba in comun scopuri, convingeri, aspirații, cunoștințe - o ințelegere comuna - "œacelași spirit" cum spun sociologii. " (John Dewey, Apud. Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca, Editura Mediamira, 2001)

Comunitatea e coagulata prin comunicare, implicit prin povești comune.

Și, poate acum, in vreme de segregare, avem nevoie de povești comune care sa ne conecteze.

Autenticitatea trezește autenticitate

Iubesc poveștile pentru ca ma conecteaza cu oamenii. Și, DA, poate sunt vremuri in care uneori greu mai simt oamenii, mai ales dincolo de ecrane. Și mai greu, vad maști in loc de fețe, rețete de citate in loc de comunicare vie.

Din timp in timp opresc comunicarea online sa nu devin copleșita de mascarada. Cu toate acestea iubesc oamenii și cand dragul de oameni ma pune sa "vorbesc", prefer sa scriu. Sa scriu și sa ii chem printr-o poveste. Și știți ce e interesant? Dincolo de maști reapar oameni.

Poveștile imbraca haina umanitații.

Poveștile sunt legatura noastra cu trecutul. Prin povești desenam viitorul

Și atunci mai spun o poveste. Reapar muguri de umanitate pentru ca, de fapt, conștiința și capacitatea de a spune și a ne spune povești ne diferențiaza de alte specii. Și la final se creeaza conexiunea. Pentru ca suntem oameni, iar povestea e in noi. Și inca de la primele triburi, primele grupuri comunitare, ne-am legat prin povești ca prin fibre și fire nevazute. Și, din generație in generație pana in ziua de azi ele ne-au format și ne-au dus mai departe.

Și poate vrem sa ne dezicem de poveștile de acum zeci sau sute de generații. Și poate spunem ca nu ne pasa, ca trecutul e trecut și nu invațam nimic din el, așa ca sa il lasam acolo. Dar acele povești despre care spunem uneori sa le lasam in pacea trecutului sunt de fapt conexiunea cu Radacina noastra de acum. Și taind poveștile din urma ajungem sa taiem o parte din propria radacina. Și ne mai miram ca unii dintre noi nu iși gasesc rostul, rolul?

Povestea de geniu și viitorul

Iar mai apoi ne intrebam: daca suntem uniți de aceeași poveste, de ce atata separare? De ce suntem segregați in bucați? De ce nu tragem la același car? De ce nu vedem același cer?

Pot doar sa scriu raspunsurile mele, prin alte intrebari. Fiindca nu am vrut sa mai știm despre poveștile dinaintea noastra? Fiindca uneori uitam sa vedem și poveștile din jurul nostru prin ochii umanitații? Pentru ca uneori vedem poveștile din jurul nostru fara sa ne gandim la trecut sau la viitor? Pentru ca uneori vindem doar povești (ca sa nu spun ca uneori vindem doar gogoși descrise in cuvinte), fara a vedea ca acele gogoși ar putea sa strice "dieta" urmașilor noștri prin epigonii"¦

Iara noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,

Maști razande, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;

In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;

Voi credeați in scrisul vostru, noi nu credem in nimic! ( M. Eminescu, "Epigonii")

Nu e așa ca va suna cunoscut? Actual? Nu e așa ca va conecteaza cu prezentul? E povestea noastra, nu-i așa? Și poate și a urmașilor noștri. Povestea noastra e scrisa in istorie și, deși a fost genial scrisa in 1870, e o realitate a societații actuale.

Poveștile bune creeaza semnificație peste generații.

Poveștile bune au umor

Poveștile sunt puntea de legatura in comunitate (tribul restrans) și au puterea sa schimbe societatea (lumea mare).

Iar cand poveștile sunt prea grele, triburile suporta pana la un punct. Și cand poveștile grele devin din ce in ce mai grele, povestitorii de grup fie devin tacere, fie rup firul greu cu umor. Umor care la romani e plin, e al lor și doar ei il ințeleg.

Atunci apare iarași povestea aceea de umor despre Maria și Ion și ce au mai facut dupa soba. Ma scuzați, devin eu grea. Acesta era Rebreanu care scria cu intensitate povestea de dupa soba. Personajele erau de data asta Ion și Ana, cu o istorie profunda, cea a legaturii cu pamantul. Dar e tot o poveste identitara.

Umorul era la Bula care, la școala, in familie sau la biserica povestea verzi și uscate și dadea raspunsuri pentru care ar primi de la mine 10 pentru creativitate.

Luați-o pe asta drept exemplu. :) Magic, nu-i așa?!

-Numim hoț pe cel care ia proprietatea altuia - explica profesorul. -Bula, tu nu ești atent! -Ba da, domnule profesor. -Atunci spune-mi, ce aș fi eu daca ți-aș scoate din buzunar 1000 de lei? -Vrajitor, domnule profesor.

Ați prins ideea. Cand poveștile din grele devin prea grele apelam la umor. Umorul care este alta poveste și pentru ca aparține unui spațiu cultural, poveștile haioase sunt spuse pentru un grup anume și pot gasi rezonanța și haz doar acolo, niciunde in alta parte. Și din relaxarea umorului se naște acțiune. Pentru ca, la romani, "lucrurile serioase se spun in gluma."

Poveștile pastreaza hazul local.

Identitate. Poveștile sunt parte din ADN. Miorița e a nostra și doar noi o cuprindem in simțire

Vorbim o limba romana care e parte din identitatea nostra, oare de ce dorim o poveste globalizata? Pestrițam limba cu unele cuvinte straine- nici eu nu sunt departe de pacatul asta- ca așa e mai cool, nu? :))

Nu ne putem rupe de lumea larga. Suntem parte din ea. Și, intr-un final, suntem conectați. Și nu cred ca ne ajuta sa ne rupem. Ne ajuta doar sa pastram verigile care ne leaga de loc, acelea care au intrat in ADN-ul nostru și pe care, daca le rupem, devenim lipsiți de identitate.

Britanicul nu ar putea cuprinde deplin sensul Mioriței oricat de bine ar fi tradusa. Miorița e povestea noastra și aduce echilibru in lumea mare a poveștilor universale.

Suntem ramificațiile unei radacini comune

Suntem ramificațiile unei radacini comune, iar povestea spusa in aceeași limba ne leaga. Unele ramificații sunt mai aproape de pamant. Unele ne hranesc, altele ne copleșesc prin distanța pe care o pun intre noi și tulpina care aduce seva vieții. Viața pe care frunzele o fabrica. Și de ce sunt importante frunzele? Pentru ca un copac cu radacini, dar fara frunze e"¦ nimic. Și frunzele sunt faptele noastre, sunt poveștile pe care le și ni le spunem, povești care devin acțiuni.

De ce iubesc povestea? Povestea suntem noi și noi ducem povestea mai departe. Depinde de fiecare dintre noi cum o scriem.