Acceptarea acceptării - accept că nu accept orice
A trecut mai mult de un an de cand am publicat ”Cartea despre acceptare” și realizez ca nu accept orice. Nu mai accept nimicuri, toxicitatea umana, maști in loc de oameni, oameni care ma trateaza nedemn, nu mai accept sa fac pe eroina sau pe victima. Nu mai accept multe și… accept asta. :)
Cartea am luat-o de la publisher și va urma, la un moment dat, sa fie doar un pdf. Nu simt nevoia gloriei de a fi autor cu ștaif. Autor sunt oricum și nu e de musai sa ma demonstrez forța. De fapt, sunt oricum. Ambele. :)
Da. A trecut mai mult de an și am mai ”ars” etape. M-am mai imprietenit cu mine puțin. M-am mai imprietenit cu alții. Mi-am luat talpașița din orizontul altora. Am mai acceptat una, alta. Și am acceptat ca nu accept orice.
#pozaR1#
Și, pana la urma, e firesc.
Accept ca nu accept... Și asta Da, acceptare ! :)
-
✔ Am acceptat ca, de fapt, cea mai mare dizabilitate nu e malformația sau cum naiba s-o numi chestia aia a degetelor la maini și la picioare. Sunt deplina oricum, chiar și cu degete ciudate.
-
-
Nu mai accept intrebari de doi lei, daca pot manca sau scrie. Evident cei care intreaba nu pot gandi și au un neuron incomplet.
-
-
✔ Ziceam ca accept oamenii cum sunt, ca sunt buni oricum. Pot fi, poate chiar sunt buni in esența lor. Dar cine sunt eu sa le duc crucea? Sa și-o duca singuri.
-
Nu mai accept maști in loc de oameni și ma simt atat de bine cand zic ”pa pa pa!” , iar masca dispare.
-
✔ Am acceptat ca toxicitatea e de multe feluri. De la țigarile pe care le sudez, la oameni care imi sapa increderea, submineaza autoritatea și alte dude. De fapt, ei o fac ca și ei au o treaba cu micimea lor, dar nu e povestea mea.
-
Faza e ca atunci cand fumez prea mult ragușesc, pierd vocea (ca acum) și ma opresc. Cand e prea mult toxic uman nu am simptome, ci doar strigate surde in corp. Așa ca, la primul țipat din stomac ca raspuns in prezența cuiva, dau branci toxicului. Accept sa nu accept toți indurerații - eroi.
-
✔ Am acceptat ca oamenii sunt cum sunt, eu sunt cum sunt.
-
Iar așa cum sunt nu am de ce sa le permit sa se poarte in mai puțina demnitate pe principiul ”eu ii accept așa cum sunt”, ”imi sunt dragi” sau alt rahat. Era o tampenie facuta doar din neacceptarea mea cu mine ca sunt super mișto. Treaba lor cu ei, e doar a lor. Treaba mea cu mine e sa ii elimin pe aia care ma incomodeaza in a fi eu.
-
✔ Am acceptat ca exista codependența și e mai grea decat orice forma de dizabilitate, mai ales daca te vrei antreprenor.
-
Acum știu ca sunt mișto cu tot bagajul pe care il duc, cu dependența de tutun, cu reacții la frici vindecabile sau ba, cu umanitatea mea umila. Nu ma mai vreau eroina fiindca nu sunt, iar a fugi, uneori, e un act de curaj. Pe bune e!
-
✔ Am acceptat ca sufeream in a fi mica și reacționam prost la toți cei care comparau oameni pe principiul ”mare și tare”.
-
De fapt, am aflat ca și cei cu comparația la ei se simțeau mici, dar la mine prindeau nisipuri mișcatoare. De fapt, tocmai m-am uitat in oglinda.
Sunt Mare.
Și mai e ceva. Indiferent de ”marime”, toți murim, mai puțini traim ca fiind noi.
Asta da acceptare. :)